Am 18 ani și nu știu ce vreau să fiu

De ce suntem confuzi la 18 ani?

Junior_Jobs_18_Ani_Incotro1

Cu toții trecem prin perioade de “criză” asociate câtorva vârste-cheie : la 7 ani mergem la școală pentru prima dată, la 14 ani avem primul examen important din viață, la 18 ani primim independență legală și suntem brusc considerați adulți etc. Dar oare devenim cu adevărat adulți peste noapte? Astăzi am 17 ani și habar nu am ce vreau să fac cu viața mea, iar mâine, când mă voi trezi după petrecerea de majorat, voi fi brusc o persoană mai înțeleaptă și mai responsabilă. Sinceră să fiu, eu una încă nu am întâlnit pe nimeni care să fi devenit adult peste noapte. Partea bună este că nimeni nu se așteaptă să avem parte de o asemenea revelație într-un timp atât de scurt, oricum.
Cu toate acestea, vine o perioadă în care trebuie să dăm la o parte puțin din ceața ce ne acoperă viitorul și să ne hotărâm pe ce drum vrem să o apucăm. E greu, știu, e greu să pleci de acasă, unde, de bine, de rău, ai o masă caldă asigurată, unde nu plătești chirie și unde, dacă faci o boacănă, ești puțin muștruluit, iar a doua zi îți reiei activitatea, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Cel mai greu lucru pe care îl poate face cineva în viață este să iasă din zona lui de confort. Poate nici nu realizăm asta. Pentru unii, cel mai greu e BAC-ul, pentru alții, cel mai greu e să își facă prieteni sau să își găsească un serviciu. Pentru alții, cele mai grele lucruri vin abia mai târziu, când își întemeiază o familie, dar toate acestea nu sunt decât ieșiri din zona de confort. Odată învinsă teama de a părăsi această “găoace”, vedem totul cu alți ochi. Bineînțeles, e mult mai ușor de zis decât de făcut, dar ne trebuie puțin curaj și ca să ne naștem, până la urma urmei, nu?

Cum să găsim un drum?

Junior_Jobs_18_Ani_Incotro2

Din nefericire, nu am o rețetă universală pe care să o pot descrie mai jos, cu pașii de urmat, de la 1 la 100 și probabil că oricine vă spune că o are nu știe nimic despre voi. Nu pot decât să folosesc exemplul personal și să sper că fiecare va lua ceva din povestea mea care să îi folosească. Pe mine asta m-a ajutat mai mult decât orice sfat universal valabil pe care mi l-a putut da vreun părinte sau vreun profesor: să ascult povestea altor oameni și să văd pe ce coclauri poți ajunge uneori în viață.

Cine și ce ne poate influența?

Pentru început, trebuie să știți că în clasa a șasea m-am hotărât ferm ca voi studia Psihologia, ca apoi să îmi pot întemeia o familie și să trăiesc fericită până la adânci bătrâneți și din acel moment am început să fac demersuri serioase în acest sens, așa încât în liceu nu numai că am plecat într-un alt oraș cu mai multe posibilități de lărgire a orizonturilor, dar eram și olimpică în fiecare an iar la BAC am luat 10 la Psihologie fără să mă stresez prea mult. De fapt, nota mea de BAC a fost în general una mare, lucru care niciodată nu mi-a folosit la absolut nimic ulterior. Am insistat să aplic numai la facultăți cu examen de admitere, unde nota de la BAC nu prea conta, iar Psihologia era prima pe listă. Printr-o turnură de evenimente am ajuns să iau o notă complet nesatisfăcătoare la admitere, în condițiile în care eram 100% sigură de cunoștințele mele, dovadă că socoteala de acasă nu s-a potrivit de nicio culoare cu cea din târg. Am ajuns studentă la o cu totul altă facultate și m-am trezit că tot ce plănuisem atâția ani de zile cu minuțiozitate se dusese pe apa sâmbetei din cauza unei cifre scrise pe o hârtie.

Mi-a plăcut să merg la facultate, totuși, limbile străine m-au pasionat întotdeauna, iar japoneza, specializarea mea principală, mi s-a părut fascinantă. Primul an a mers bine și deja mă obișnuisem cu ceea ce făceam și nu mi se mai părea atât de tragic faptul că nu a ieșit cum plănuisem eu. Totuși, zona mea de confort fusese grav compromisă, lucru care a continuat in anul II, cand părinții mei nu m-au mai putut susține financiar și am fost nevoită să găsesc un serviciu ca să pot continua ce începusem. Acum, cine a fost la o facultate serioasă cu cerințe mari de prezență știe cam ce înseamnă să mergi la facultate 8-10 ore pe zi, la cursuri comprimate din vechiul sistem de 4 ani în noul sistem Bologna de 3 ani, unde, practic, trebuie să înveți aceleași lucruri în mai puțin timp. După aceste ore ai teme, eseuri, cărți de citit etc., iar examenele nu se trec pe ochi frumoși. Asta a fost ceea ce mi-a plăcut la această facultate, dar și ceea ce a făcut lucrurile mult mai grele pentru mine, având in vedere că 4 zile pe săptămână trebuia să merg la serviciu câte 8 ore pe zi după ce veneam de la cursuri. Încet-încet am rămas în urmă și, din start-ul meu promițător am ajuns undeva printre studenții “așa și așa”. M-a salvat talentul pe care îl aveam la întorsul din condei, dar deja găsisem alte activități extra-școlare de mare interes pentru mine, și anume voluntariatul în organizarea de concerte și repetițiile mele cu diverse trupe de diverse genuri.

Junior_Jobs_18_Ani_Incotro3

Muzica fusese mereu o pasiune nesprijinită de nimeni, pentru că, citez, “cu muzica mori de foame” (Mama). Cu toate acestea, eu m-am încăpățânat și am făcut-o și pe asta. Eram pe calea cea bună, aveam niște concerte și niște apariții la activ, premii pe la concursuri etc., dar o altă turnură de evenimente m-a făcut să decid că voi pleca din București, lăsând în urmă tot ce construisem deja cu greu.

Junior_Jobs_18_Ani_Incotro4 Junior_Jobs_18_Ani_Incotro5

După ce am rătăcit puțin pe meleagurile românești, am ajuns să lucrez în Cehia (țară despre care nu aveam nici cea mai mică idee) ca suport tehnic pentru unul dintre cei mai mari furnizori de tehnologie (smart phone-uri, computere, tablete și accesorii etc.) din lume. Pe scurt, eu eram una din persoanele pe care o suni când nu îți mai funcționează telefonul sau când nu știi cum să faci setările pe computer ca să meargă așa cum vrei tu când conectezi tableta și vrei să faci transfer de date. Job-ul era în limba franceză, deci japoneza și engleza studiate în facultate au trecut pe un plan secundar.

Am făcut asta timp de mai bine de un an, până de foarte curând, iar în acest timp petrecut peste hotare l-am cunoscut pe tatăl viitorului meu copil, pe care l-am convins să vină pentru prima oară în viața lui în România și să încercăm un alt drum. Acum suntem în construcția drumului respectiv și, deși avem câteva planuri de viitor, ne așteptăm ca ele să fie schimbate de un eveniment sau de altul. Deja ne-am obișnuit. Am, totuși, drept tovarăș de drum un om care a ieșit din zona lui de confort poate chiar de mai multe ori decât mine și ne-am întâlnit pe teren neutru, nici în țara lui, nici într-a mea, undeva unde niciunul nu era acasă, unde niciunul nu era sigur pe sine și nu știa încotro să o apuce.

Ce ne facem când nu știm ce să ne facem?

Acum 5 ani, cineva mi-a arătat videoclip de mai jos și mi-a spus, parafrazându-l pe Baz Luhrman: “Nu te speria dacă la 22 de ani habar nu ai încotro să o apuci, unele dintre cele mai interesante persoane de 40 de ani pe care le știu încă nu au habar încotro să o apuce.” Am 23 de ani, iar acum 5 ani aveam 18. Tot ce pot eu să îți spun este: “Fă ceva de care ți-e teamă în fiecare zi! Cursa e lungă și până la urmă nu e decât cu tine însuți.”

Sarah Key

Articol din categoria Ce vor să devină tinerii?, Despre joburi & cariere, Educația de azi, Experiențe, scris de Alexandra Stoian. Salvează legătura.

Despre Alexandra Stoian

Sarah, cunoscută sub numele real de Alexandra Stoian, este o persoană activă, care adoră să fie implicată în cât mai multe proiecte şi în activităţi cât mai variate. Iubeşte muzica şi limbile străine, dintre care a studiat engleza, franceza şi japoneza. De 3 ani de zile activează ca voluntar în cadrul mai multor proiecte, dintre care cele mai importante pentru ea sunt organizarea de evenimente şi reportajele şi interviurile din lumea muzicii. Este convinsă că oricine poate realiza ceea ce îşi doreşte atât timp cât îşi direcţionează eforturile către scopul stabilit şi încearcă să demonstreze acest lucru prin împlinirea personală.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *